Take Ionescu s-a născut la 13 octombrie 1858 la Ploiești, pe numele său real  Dumitru Ioan, fiu al unui modest negustor de cereale.

Viitorul om politic, de stat și diplomat român de elită a efectuat studiile liceale la două faimoase licee, “Sfinții Petru și Pavel” și “Sfântul Sava”, iar studiile superioare le-a făcut la Paris, în Franța (1875-1881), unde a obținut doctoratul în drept (1881).

A fost un orator excepțional, un om politic vizionar pentru vremea în care a trăit, profund atașat de spiritul democratic și valorile progresiste pan-europene, fiind acuzat de adversarii săi că este filofrancez și filosemit, într-un cadru politic preponderent conservator și tradiționalist.   

În țară, Take Ionescu a practicat cu succes avocatura și publicistica. Tot din această perioadă datează și debutul său în viața politică, în rândurile Partidului National Liberal, fiind deputat liberal și colaborator la ziarul Românul (1884-1886). În 1886 a trecut la partidul rival, Partidul Conservator, publicând la principalul ziar al acestuia, Timpul, și conducând ziarul redactat în limba franceză, La Liberté Roumaine (1889-1890).

Membru în cabinetul lui Titu Maiorescu

A fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice și Finanțelor în mai multe mandate, între 1891 și 1907. A devenit șeful Partidului Conservator-Democrat, formațiune politică constituită în 1908. Take Ionescu a făcut parte din cabinetul conservator prezidat de Titu Maiorescu, ca ministru de Interne (14 octombrie 1912- 31 decembrie 1913).

În perioada neutralității României (1914-1916), Take Ionescu a fost un militant al intrării României în război alături de Antanta. A fost ministru de Stat (11 decembrie 1916- 10 iulie 1917) și apoi vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (10 iulie 1917- 26 ianuarie 1918). A plecat apoi la Paris, pentru a susține lupta românilor pentru realizarea Marei Uniri. A fost ales președinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor, la 20 septembrie 1918.

În primii ani postbelici a ocupat poziții politice importante, fiind ministrul Afacerilor Străine (13 iunie 1920- 17 decembrie 1921, președintele Consiliului de Miniștri și ministrul Finanțelor (17 decembrie 1921- 17 ianuarie 1922).

Tratatele de Pace de la Paris (1919-1920) au consacrat recunoaşterea internațională a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. În cazul Basarabiei, România a semnat un tratat cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia, la 28 octombrie 1920, la Paris, prin care puterile semnatare recunoşteau unirea cu România a vechii provincii românești răpite de Imperiul Țarist la 1812.

Triumful carierei diplomatice a lui Take Ionescu a fost reprezentat de definirea principalului obiectivul al politicii externe româneşti din perioada interbelică - apărarea noilor frontiere ale României, iar pentru îndeplinirea acestuia, vizionarul om politic și diplomat a trasat principalele direcții de acțiune pentru diplomaţia română:

  • consolidarea relaţiilor cu Franţa și Marea Britanie;
  • crearea unui sistem propriu de alianţe, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste;
  • participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un scut al legalităţii internaţionale, o apărătoare a statelor mici şi mijlocii în faţa tendinţelor de expansiune şi dominaţie a marilor puteri.

Astfel, pentru a face faţă eventualelor acţiuni revizioniste iniţiate din vest, România s-a aliat cu Cehoslovacia şi Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, punând bazele Micii Înţelegeri prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate în perioada 1920-1921. Ameninţării venite dinspre est i s-a răspuns prin semnarea Tratatului de alianţă româno-polonă, în 1921. Ulterior, ideile lui Take Ionescu au fost completate prin crearea Înţelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934, când România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat tratatul de constituire al organizaţiei.

A murit în străinătate la Roma

Take Ionescu s-a stins subit din viață, la Roma, la 21 iunie 1922, după unele opinii din cauza unei anghine pectorale, după altele în urma unei otrăviri, accidentală ori poate planificată de inamicii săi politici, din țară sau străinătate.

Marele istoric Nicolae Iorga a deplâns în câteva rânduri deosebit de calde moartea omului politic care îi fusese și oponent: “Cu dispariția lui Take Ionescu, mort între străini, se împuținează însăși viața publică a țării. Căci el aduce cu dânsul împreună cu un cald patriotism, cu o largă inteligență și cu o activitate care nu s-a încetinit niciodată, ca și darul special de a găsi imediat soluții potrivite problemelor momentului, cu o avere extraordinar de prețioasă pentru țară: tezaurul unei imense experiențe de lucruri și de oameni.” 

Omul politic francez Georges Clemenceau a scris la superlativ despre Take Ionescu, încă din timpul vieții acestuia: “...În România, spre gloria sângelui latin, am întâlnit un bărbat de stat, care pe drept se poate numi european... Take Ionescu a dovedit în mod strălucit cum dintr-un popor mic se poate naște un popor mare... Noi nu vom refuza să propovăduim înțelegerea amicilor noștri, dispuși să se inspire de la înalta înțelepciune a unui bărbat de stat balcanic, care este un bun, un mare european.”