Israel - o ţară mică plină forţă

Iar plouă, dar pe drumul contorsionat pe care îl străbatem prin Ierusalim, uşor, uşor, soarele pare să-şi facă loc printre norii buluciţi deasupra oraşului. Virajele bruşte alternate cu unduiri pe după vreuna din cele 7 coline pe care este construit orașul fac să ne păstrăm greu deschişi ochii. Totuşi nu pot să nu remarc succesiunea de construcţii noi, o îngemănare între arhitectură clasică şi modernă.

Una din marile temeri ale locuitorilor este că va fi secetă. De teama acesteia guvernul israelian a încheiat un contract cu statul turc pentru a aduce tancuri cu apă potabilă din Antalya deoarece seceta ameninţa să lase Israelul fără apă potabilă. Și iată, că noi, românii, cum ne spun ei, le-am adus ploaia.

Pentru că Israelul are mijlocul de piatră, sudul aproape deşertic iar nordul deosebit de mănos, cu minte-i sprinţară evreul a găsit modalitatea să-şi arate dragostea faţă de pământul strămoşilor săi. Adică a luat piatra, bolovanul sau stânca şi l-a tăiat în felii iar cu acestea a început să placheze clădirile, astăzi acest model de construcţie a ajuns un simbol naţional. Poate de aceea ai impresia de cetate perpetuă. Apoi a irigat…nisipul şi a construit, pentru ca în nord să se mlădie ceea ce noi am numi, grânarul ţării.

Undeva, pe stânga, vedem Rockffeler Museum, o adevărată fortăreaţă în miniatură care adăposteşte muzeul de artă modernă a Israelului. Într-o zi am să-l văd, murmur proptindu-mi fruntea de geam.

Teatrul unui război fără sens

Israelul este o ţară mică de dor 20.770 kmp iar de aceea, oraşele şi distanţele sunt foarte mici. Și tot de aceea, şi Betlem este aproape îngemănat cu Ierusalimul. Graniţele sale cu Libanul şi Siria în Nord, cu Iordania în Est, cu Egiptul în Sud şi Sud Est  şi climatul mediteranean au făcut din acest teritoriu care ar fi trebuit să rămână mereu sacru, un adevărat teatru de război, crud şi sângeros, de dispute şi revendicări, de orgolii şi intoleranţă religioasă.

În urmă cu vreo zece ani părea că s-a intrat în linie dreaptă și că Palestina va avea şi ea un loc al său. Mă gândesc că au trebuit să treacă, pe atunci 14 de ani, atât era de la asasinarea lui Itzac Rabin, ca aceste evenimente să-şi găsească cursul normal. 14 ani în care s-au pierdut nenumărate vieţi, 14 ani care au schimbat faţa şi conotaţia relaţiilor diplomatice din zonă. Betleem-ul este în Cisiordania. Regimul de la vremea respectivă era baza pe care ar fi urmat să se construiască statul Palestina. Dar nu a fost să fie așa. Nici Iasser Arafat nu mai e demult. Soția și fiica lui, trăiescîn exil, la Paris.

Zidul dintre Ierusalim şi Bethleem

Iată şi zidul! – îl aud pe Grig. Este ghidul nostru din România, omul care mai acum câţiva ani m-a uimit cu informaţiile şi cunoştinţele sale într-ale istoriei în Grecia, ca pe urmă să aflu că nici pe departe nu era profesor de istorie, ci inginer de căi ferate. A fost unul din motivele pentru care am vrut să fac această excursie cu el ca și ghid.

Mai întâi în stânga apoi în dreapta se desfăşoară zidul care a împărţit Ierusalimul în două. Dincolo de el este Bethleem, chiar dacă la 10 km distanţă. Mă încearcă tristeţea. Pe zidul cenuşiu, înalt de 5 m şi lat de aproape 1 m, un fel de zid al Berlinului în Orient, sunt desenate simboluri ale păcii, sunt scrise lozinci care îndeamnă la liniştite şi fraternitate şi mă întreb pentru cei cu mintea încinsă de neputinţa de a fi tolerant, ce înseamnă noţiunea de pace.

De ani de zile acest zid desparte două lumi, două concepţii de viaţă, două religii, două mentalităţi, lucruri şi fapte care nu se pot pune de acord şi care au smuls de atâtea ori până a devenit obişnuinţă, lacrimi de durere.

Ca un făcut, liniştea s-a aşternut în autocar. Privim şi parcă nu ne vine să credem. Un post de control sparge monotonia zidului. O gradenă metalică blochează banda de sens invers. Oprim în dreptul soldatului. Fayed, şoferul nostru grijuliu şi o să vedeţi de ce îi spun grijuliu, mai încolo, îi spune că are turişti din România. România? Vă aşteaptă cineva dincolo de zona interzisă. - chipul grănicerului se lărgeşte într-un zâmbet larg. Da, este ghidul nostru la Betlehem. – intervine Grig în timp ce Andrei se pregăteşte să ne părăsească. Ne vom revedea după amiază! – salută înainte de a coboară. El nu poate trece cu noi dincolo iar de această interdicţie aveam să ne mai lovim de câteva ori pe parcursul vizitei noastre.

Bine aţi venit ACASĂ!

Este urarea cu care ne întâmpină Gaby, ghida noastră în Betlehem. De ce ACASĂ? Păi, dacă toţi ne rugăm TATĂLUI, aceasta este CASA LUI deci aţi venit ACASĂ! Explicaţie logică. După ce Gaby îşi ia locul alături de Grig pornim. Străzi înguste, ferestre zăbrelite, o mulţime de microbuze galbene (pentru turişti şi nu numai – n.r.) şi soare cu dinţi. Zidurile poartă urmele ultimei confruntări. Pentru o clipă aceste străzi se golesc, nu se aud decât şenilele tancurilor în mişcare, cascada ţăcănitoare a mitralierelor şi elicele elicopterelor paletând înaltul în tentativa de supraveghere. Nori de praf şi de fum acoperă oraşul. Şi peste aceasta imaginea unei femei în negru care-şi urlă durerea asemenea Hecubei, înconjurată de cadavrele soţului şi ale copiilor. Braţele ei par aripile unei păsări uriaşe care vrea să apere ceva ce nu mai este…

Mă scutur neplăcut înfiorată. Cred că dispoziția mea se datorează şi unei stări de tensiune care pluteşte pe deasupra noastră deşi oamenii sunt zâmbitori. Coborâm din autocar şi suntem înconjuraţi de micii negustori. Faptul că văd militari şi ferestre zăbrelite accentuează starea de nesiguranţă interioară.

În Betleem trăiesc 75 000 de creştini

Biserica Naşterii Domnului. Este cea mai veche biserică din lume care nu a fost distrusă deşi a traversat vremuri tulburi. Construită în secolul al 6-lea de Justinian, păstrează încă urmele mozaicurilor minunate cu care a fost împodobită, pilonii originali din piatră pe care palma Maicii Domnului s-a imprimat atunci când L-a rugat pe Fiul Său din Înalturi să mijlocească pentru trimiterea ploilor. Dar şi rănile provocate de conflicte şi de…arme.

Betlehem are circa 500 000 de locuitori din care doar 75 000 sunt creştini. Aşa se face că ortodocşii, armenii şi catolicii împart Complexul Naşterii Domnului într-o frăţie mută, seculară. Sub biserică există o reţea de grote naturale care par să fi fost ieslea spre care Steaua i-a condus pe Magi şi pe Păstori.

După ce traversăm nava bisericii, intrând pe o uşă prin care nu poţi trece decât aplecat (intrarea a fost construită astfel pentru ca arabii să nu mai poată intra călare – n.r.), intrăm în ceea ce ar fi trebuit să fie altarul. Pereţii înalţi, aproape goi, sunt afumaţi şi par stingheri în solemnitatea încremenirii lor.

Biserica din aceste locuri a fost ridicată pentru prima oară de Sf. Împăraţi Constantin şi Elena la 326, pe ruinele unui fost templu dedicat de Hadrian lui Adonis. În urma invaziei persane singura frescă ce a scăpat a fost ce a celor Trei Magi, deoarece erau reprezentaţi în veştminte persane. În 351 a fost renovată de Justinian. Răscoala Samaritenilor din 562 era cât pe ce să o distrugă. Aici, Baudoin a fost încoronat rege al Ierusalimului, ca în 1715 biserica să fie preluată de greci. Tot în acest an icoanele au fost donate de familia imperială. Steaua de argint, de pe locul unde s-ar fi aflat ieslea sfântă a fost pusă în 1745 de catolici, ca 3 ani mai târziu grecii să o scoată şi în fine, să fie reaşezată definitiv în locul în care poate fi văzută şi astăzi, în 1760.  

Trepte de marmură abrupte coboară la locul sfânt. Mirosul de ulei ars de la candelele care ard continuu îmi gâdilă neplăcut nările, iar fumul abia perceptibil, îmi irită ochii. Faptul că ne mişcăm în linişte face să părem nişte păpuşi mecanice ameninţate să se dezarticuleze la fiecare mătanie.

Doi regi şi istoria sacră

Numele oraşului Betleem este amintit prima dată în Cartea lui Rut. În ebraica veche înseamnă Casa pâinii. Poveştile a doi regi au fost cele care au înscris numele oraşului în istorie. Prima, îl are ca erou pe David adus în faţa profetului Samuel şi uns ca rege. Mai târziu, un alt rege, Mesia urma să vină de la Betleem. Profetul Mihail a prezis: Da tu, Betlehem din Efrat, din tine va veni EL. Irod cel Mare a întrebat, peste secole, unde se va naşte Mesia iar învăţaţii acelor zile au răspuns invariabil: La Betleem!

Grota Laptelui are şi acum miros de prunc tocmai alăptat. De ce? Numai Dumnezeu ştie. În subsolul Bisericii Sf. Ecaterina mică şi frumos decorată capela numită Grota Laptelui este închinată alăptării pruncului Iisus.

Câţiva preoţi ţin o mesă pentru turiştii polonezi. Noi ne grăbim spre grota unde se spune că a trăit Ieronim. Sacrul te atinge la tot pasul. Aici, Ieronim a tradus în latină Vechiul şi Noul Testament. Alături este Capela Inocenţilor. Ea aminteşte de teroare exercitată de Irod cel Mare când a dat ordin ca toţi copiii de sex masculin din Betlehem să fie omorâţi.

Uite placa cu profeţia, uite locul unde Iosif a dormit şi a venit Îngerul să îi spună să nu o părăsească pe Maria care aşteaptă pe Pruncul Domnului, de fapt, era obişnuit ca familiile sărace să trăiască în aceste grote care puteau fi foarte uşor grupate în camere de dormit, în locul unde se pregătea mâncarea dar şi un adăpost pentru animale. Deci nu este de mirare că tocmai într-un asemenea loc au putut Iosif şi Maria să se ascundă.

Nu-mi dau seama de ce dar vibrez din cap până în picioare. Gaby, ghida noastră, zâmbeşte. Te simţi bine? Confirm doar printr-o înclinare a capului. Cum de vorbiţi româneşte? Mă priveşte surprinsă. Dar eu sunt româncă, din Târgovişte, m-am căsătorit aici însă. A…Dacă vreodată veţi vizita Grota Laptelui să nu vă miraţi că simţiţi mirosul laptelui. Zâmbesc. Îl simţisem de când am intrat.

Istoria privită de sus

Dacă în Maroc şi în Tunisia aveam impresia că păşesc pe un pământ semănat cu pietre aici la Ierusalim piatra a fost pozată de mâna omului. Suntem la o altitudine de 700 m. Zidurile vechii cetăţi ale Ierusalimului sunt încă foarte puternice. Oare David când şi-a aşezat corturile în această vale s-o fi gândit ce oraş va naşte de aici într-o succesiune istorică convulsionată şi cotropitoare?

Se circulă bară la bară. Ca un făcut, ploaia s-a oprit…Pe lângă mine se trec construcţii noi placate cu deja celebra piatră de Ierusalim, clădirile în amfiteatru sunt despărţite de trotuare tip coridor şi de aici impresia că imobilele sunt fortificate.

Priviţi în dreapta dvs! – o aud pe Gaby. Pâlcul acela de leandri şi măslini. Este locul din care se spune că Păstorii au plecat urmărind Steaua, să vadă ce le vesteşte ea. Este numit Câmpul Păstorilor sau Câmpul lui Ruth, samariteanca cea care nu a vrut să-şi părăsească soacra după moartea soţilor ei. Ceva mai încolo, Herodionul, locul în care Irod cel Mare i-a întâlnit pe magi şi unde, mai târziu, a cerut să fie îngropat. Murmur: Doamne cât este de aproape Istoria privită de sus!

Mormântul Rachelei este Dincolo de zid

L-am recuperat pe Andrei şi ne-am despărţit de Gaby. Nu avem timp de notalgii pentru că Andrei este pregătit să ne ducă pe Muntele Sion. Priviţi, în dreapta dvs. este un leit motiv pentru noi. Bisrica Sf. Teodosie, grota în care Magii s-au adăpostit atunci când Îngerul i-a vestit să ia o altă cale de întoarcere pentru că Irod dăduse ordin să fie executaţi. Acolo este Rashela! – mâna lui Andrei arată undeva peste zidul de piatră.

În Vechiul Testament, Iacob, fiul lui Avraam, a muncit unchiului său Laban, 7 ani drept plată pentru Rashela de care se îndrăgostise. Un singur lucru nu a ştiut Iacob, că obiceiul locului interzicea căsătoria fiicei celei mici înaintea cele mai mari. Astfel, Iacob s-a însurat mai întâi cu Lea şi a mai muncit alţi 7 ani, ca să se căsătorească cu Rashela. Dragostea a fost mai puternică, Iacob a mai muncit 7 ani unchiului său şi s-a căsătorit cu femeia iubită. Rachela a rămas însărcinată şi în drum către casa lui Iacob au apucat-o durerile facerii. După mult chin l-a născut pe Beniamin, Fiul Durerii, iar Dumnezeu a luat-o la el. Şi astfel Iacob s-a văzut nevoit să-şi îngroape iubita, la umbra unui stejar stufos, la Stejarul lui Mavri. Astăzi, mormântul Rachelei este înconjurat de zidul despărţitor. Încerc să-mi închipui dincolo de zidul gros, o pajişte înflorită şi pe Rachela scurtând zările în aşteptarea soțului pe care atât de mult l-a iubit încât nu i-a fost frică de Moarte…