Jocul de Oină a fost inclus în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial, dosarul de înscriere fiind redactat de experți din cadrul Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii.

Răspândit pe întregul teritoriu al României, jocul de oină este practicat atât în forma sa reglementată, prin asociațiile și cluburile care participă la competițiile organizate de Federația Română de Oină, cât și în cadrul comunităților care au păstrat până astăzi această tradiție, cu ocazia sărbătorilor religioase, evenimentelor festive și altor manifestări locale.

Avându-și originea în jocurile cu bâta și mingea practicate de păstori, oina a fost prezentă în viața comunităților din toate regiunile istorice ale României, cu caracteristici asemănătoare, dar cu denumiri diferite. Sunt citate în acest sens: hoina, ogoiul (Bucovina), fuga (sudul Transilvaniei), țuru, de-a lunga (centrul Transilvaniei), apuca, matca-mare (Maramureș), hâlca, lopta-pila, hapucul, hopaciul (nordul Transilvaniei), de-a patru să stăm, lopta-lungă, baciul, baș (Banat).

Potrivit Ministerului Culturii, şi transhumanța carpatică, parte a vieții pastorale tradiționale, a fost inclusă în inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial.

Documentul de înscriere a Transhumanței carpatice, parte a vieţii pastorale tradiționale în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial a fost redactat prin colaborarea între experți din Comisia Națională a Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii și specialiști de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (în special din Agenția Națională a Zonei Montane) și Ministerul Mediului, Pădurilor și Apelor.

Ca ipostază a unei îndeletniciri tradiționale a poporului român, păstoritul transhumant s-a dezvoltat complementar cu păstoritul local și cu cel pendular, fiind practicat, conform izvoarelor istorice, începând cu secolele al XIV-lea și al XV-lea în special de către oierii transilvăneni. În ciuda declinului pe care păstoritul transhumant l-a suferit începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, această ocupație cu caracter istoric a poporului român continuă să reprezinte mijlocul principal de subzistență al unui număr important de practicanți din zonele tradiționale de manifestare, ce conservă trăsăturile exponențiale ale economiei pastorale stabilite acum câteva secole.