Lume puțină luni la bisericile ortodoxe bucureștene, în sărbătoarea Sfinților Petru și Pavel. Fie că a fost vorba despre cele de cartier, fie despre Catedrala Patriarhală, cuvântul de ordine a fost același: puțini.

Am încercat să aflăm direct de la credincioși motivele prezenței reduse la slujbe într-o sărbătoare importantă, a cărei data e trecută totuși cu roșu în calendare. Cei mai mulți ne-au privit mirați, ca și cum întrebarea i-ar fi trezit dintr-un fel de letargie, fie ea și de vară.

Nu știu, nu am nicio idee”, ne-a spus o femeie între două vârste atunci când am abordat-o.

O alta, mult mai vârstă, a găsit însă ocazia de a ne răspunde: „E zi de lucru. Lumea nu are timp de Dumnezeu! În plus, va fi foarte cald și lumea încă nu s-a întors la credință!”.

Cum adică, nu s-a întors la credință?”, fac pe neștiutorul. Femeia mă privește atent și-mi răspunde  liniștită: „Pur și simplu suntem mai puțini. Unora dintre vecinii mei le e încă frică să vină la biserică. Alții preferă slujba din fața televizorului. Am rămas puțini, maică!”.

Inimă nouă, dă-ne nouă, Doamne, și ne înnoiește pe noi, păcătoșii!”, se aude dinspre amvon vocea preotului ce slujește slujba cu aceeași pasiune și lunea, și duminica.

Îi mulțumesc doamnei și mă îndrept spre stația de metrou, cu gândul de a ajunge cât mai repede la Patriarhie. Aici căldura începe să-și spună cuvântul și mai apăsat. Trag cu urechea la subiectele de discuție ale puținilor credincioși prezenți.

Banalități, banalități, banalități. Lumea nu mai pare preocupată de nimic altceva decât de povestea COVID-ului. Nu tu o bârfă politică sau ceva despre vecinul de deasupra...virusul acela invizibil ne-a orbit pe toți, cu mic, cu mare. E drept însă că „eroii” mei au vorbit despre COVID-19 uitând și de distanțarea socială, și de masca de protecție, pe care unii o lasă acasă din ce în ce mai des.

Lasă tată, când o fi să te găsească, te găsește el...cu sau fără mască”, e ferm convins unul dintre interlocutori, când vine vorba despre numitul COVID.

Femeile sunt, e știut lucrul, mai evlavioase. Unele dintre ele au venit cu farfurii cu colivă. Cică se face pomană și de Sânpetru. Dar sărbătoarea celor doi apostoli ai creștinismului, pomeniți în aceeași zi fiindcă tradiția spune că ar fi murit în același an, 67 după Hristos, marchează mijlocul verii agrare.

Și se ține și post înainte, dar părerile celor pe care i-am consultat înainte nu au fost ferme în acest sens. Sau e post doar pentru unii, că pentru alții...

Aflu în schimb că despre cei doi apostoli se spune că și-au făcut casă pe Lună (oare când or fi făcut asta?!), unul la dreapta, altul la stânga (nu mă întrebați care pe unde, căci nici eu nu m-am lămurit cum stă treaba).

Însă știu ce știe de fapt, toată lumea, și anume că Sfântul Petru e cel ce are cheile porților Raiului. Ca atare, dacă te pui rău cu el, riști să rămâi cândva în fața ușilor închise. Și zău, nu sună deloc bine!

Spre prânz mă hotăresc să mă retrag. Las în spate biserica și mă gândesc deja că peste puțin timp nu voi mai urca Dealul Patriarhiei, ci pe cel al Arsenalului ca să merg la slujba de la catedrala.

Cei ce sunteți între apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă...”, sunt ultimele cuvinte pe care le mai deslușesc pe când mă retrag spre redacție.