Prin Valea Dafinilor

Un soare torid, ca de vară, însoţeşte periplul nostru prin relieful deloc blând al zonei Pindului spre Kalambaka. Este foarte cald, dar Valea Tembi sau Valea Dafinilor, pe care o străbatem, este atât de sălbatică şi atât de frumoasă încât pier urmele oboselii câştigate la Salonic.

Peisajul mirific, cu nuanţe de un verde gradual ale frunzelor şi a ierbii la maro roşcatul stâncilor care, asemenea unor mânji greu de strunit în buiestru, brusc se aburcă spre înalt. Îţi dai seama ce e aici şi încă nu am ajuns la Meteore, mă pomenesc vorbind. Mama mă aprobă muţeşte şi revine la peisaj. Sunt convinsă că nu peste mult acesta va deveni monoton dar vreau să mă bucur de ceea ce văd.

Vom face un popas, aici în Valea Tembi, la Mânăstirea Agia Parascheevi, difuzorul de deasupra mea sforăie, păcăne, ţăcăne, dar am înţeles mesajul? - doctoriţa Popov are străfulgerarea aceea de moment, să întrebe despre care Agia Parascheevi este vorba. Nu, nu…este vorba despre Sf. Vineri, dacă este să facem o traducere la obiect.

Precizarea este binevenită. Agia Parasceevi sau Sf. Vineri are un ecou aproape mistic în sufletul grecului, obişnuit să cutreiere lumea ghidându-se după instinct şi mai cred că nu întâmplător mitul hoinarului şi înţeleptului Ulise s-a născut tocmai aici. La ei zilele nu se numesc luni, marţi, miercuri, ş.a. ci ziua a doua, a treia, a patra, Parascheevi, Savatho (posibilă etimologie ebraică de la sabat) şi Kiriaki (Ziua Domnului).

Vorbeam mai acum câteva clipe despre de ecoul mistic pentru că povestea care stă în spatele Agiei Parascheevi este cutremurătoare. De o frumueţe ieşită din comun, încă din adolescenţă, Parascheevi s-a nevoit într-o mănăstire creştină. Într-o bună zi este zărită de un paşă care se îndrăgosteşte de ea numai că Parascheevi nici nu se gândea să renunţe la credinţa şi legământul de celibat. Paşa trimite un sol la stăreţie cu mesajul că dacă Parascheevi nu îi va ceda, va omorî toate călugăriţele şi va trece mânăstirea prin foc şi sabie. Stareţa îi spune solului că ea nu poate decide în locul tinerei şi mai bine este să audă ce are aceasta de spus. Parascheevi a ascultat atentă, apoi l-a rugat pe sol să se întoarcă şi să-l întrebe de paşă, ce anume l-a atras mai întâi şi întâi la ea. Soldatul s-a reîntors şi i-a spus că: Ochii, stăpână. Da? Aşteaptă un moment! Parascheevi s-a întors în chilia sa şi după câteva minute a revenit, cu faţa însângerată şi cu ochii puşi pe o tavă de aur. Se spune că la vederea acestora, paşa a făcut un şoc şi convins că doar credinţa a îndemnat-o pe Parascheevi să recurgă la un asemenea gest s-ar fi creştinat. Sinceră să fiu, pe mine una, cel puţin m-a luat cu frisoane când am auzit povestea.

Agia Parascheevi – o frescă vie a unui Trecut zbuciumat

În schimb mânăstirea este superbă. O să mă întrebaţi cum? Nu atât prin ceea ce reprezintă cât prin locul ales pentru a o construi, într-o peşteră şi parcul cu locantele şi părculeţele de pe malul râului Tembi, ca să nu mai vorbesc despre podul suspendat care leagă şoseaua de munte. Peisajul mirific se îmbină perfect cu ideea de credinţă şi de turism. Fiecare copac, fiecare piatră a fost transformată în atracţie turistică.

Domină, cum este normal, tarabele cu obiecte bisericeşti, iar printre ele obiecte cât se poate de laice – becuri, brichete, umeraşe, eşarfe, bluze, sandale, pixuri, mini-veioze pentru citit, gablonţuri, căpşuni şi măsline.

Soarele fierbinte îşi cerne trupul printre frunzele foşnitoare de parcă s-ar juca cu noi de-a v-aţi ascunselea. Aerul de munte în schimb, nu-l lasă să-şi facă mendrele ci doar să mângâie.

Am trecut podeţul, iar de pe marginea şoselei, mânăstirea din burta muntelui pare o frescă veche, pictată de mâna unui meşter zugrav hoinar, un ecran imens pe care Istoria se derulează cu ochii minţii.

Pornim mai departe, alunecând pe şarpele de beton, de parcă ne-am strecura prin iarba supradimensionată, paiul ajungând să semene cu copacul, firul de iarbă cu arbustul, inflorescenţa naturii clocotind în cupele macilor – oare de ce mi se par atât de roşii aici sau în miresmele odorante ale florii pustiului. Şi printre ele, seninul de sticlă al înaltului, scămoşat pe alocuri de pete alburii care ar vrea să semene cu norii.

Vom străbate unul din cele mai grele trasee, prin munţii Pindului spre Igumenitza, tăind Grecia practic în două. La jumătatea drumului vom face popas la Kalampaka şi la minunile sale – Meteorele.

Cetatea cruciată de la Platamonas, a zidit de secole un observator semeţ pe dealul unde este ridicată şi dovedeşte că ori fi fost ei cruciaţi înaintași în multe, dar aveau şi ceva cunoştinţe de arhitectură, şi de construcţie, ca să nu mai spun că războiul era meseria lor. Stă acolo în vârful dealului şi străjuie ieşirea în Valea Tembi.

Kalampaka – orașul multicolor

Monotonia drumului face ca unii să moţăim, alţii să privim indiferenţi cum sub soarele neiertător, grecii muncesc, construiesc pe rupte sau văd de culturi, răsadurile sunt viguroase ferite de plasticul foliilor închipuind serele. Şi în toată prelevarea de câmpii arate, semănate, păstorite de mici turme de capre şi oi, în zare se decupează, o sculptură abstractă perfectă ieşită din mâinile Timpului şi a Creatorului, Meteorele, acei munţi din inima Câmpiei, care leagă şesul şi dealul de munţii Pindului. Unice prin coloritul gri bazaltic şi prin prezenţă, spasme contorsionate, răsărite din măruntaiele pământului, aici pe aceste stânci sterpe care au devenit palate pentru mii de asceţi, au învăţat monahii ortodocşi să fie înţelepţi în gândire şi umili în purtare.

În nici un oraş mediteranean nu am văzut atâta culoare, atâtea magazine legate unele de altele, atâtea hoteluri şi atâţia oameni într-un spaţiu atât de mic cum este la Kalampaka, orăşelul construit la poalele Meteorelor. Mie mi se pare fantastic. Întorc capul la dreapta, dau de munte, întorc privirea la stânga, dau de câmpia molcomă şi unduioasă a Tessaliei.

Sentimentul este unul de trăire în armonie, oraşul îngemănând sobrietatea muntelui cu calmitatea şi seninătatea şesului, cu zâmbetul oamenilor şi cu atmosfera relaxată – terasele sunt arhipline, unde se discută de la politică la probleme personale cu un soi de detaşare înnăscută. Doar sclipirile jucăuşe din ochii localnicilor sunt mărturia nostalgiei orizonturilor îndepărtate, a dorului de ducă al hoinarului Ulisse în cătarea unei dorite Ithaca, devenite moştenirea genetică a grecului din zilele noastre.

Venind dinspre Trikala, la vreo 20 de km de Kalampaka, brusc, în faţa noastră, ţâşneşte spre cer muntele ca şi cum măruntaiele pământului ar fi fost spintecate de bisturiul nevăzut al Timpului. Sus, pe vârful stâncilor, abia distingându-se, este Agia Stefanou: Acolo vom urca mâine dimineaţa, îl aud pe părintele Veştemeanu şi maică-mea încremeneşte: Acolo sus?Încep să râd: Vorbiţi serios? Da!

Suntem cazaţi la un hotel cu nume prozaic Edelweiss şi mintea mea fuge la Sunetul muzicii, la Julie Andrews şi Cristopher Plummer, la o temă care este cât se poate de actuală - câţi nu sunt oare şi acum obligaţi să-şi părăsească gospodăriile şi casele din pricina unor conflicte mai mult sau mai puţin belicoase ale războiului cel dintre noi.

”Nu aveți voie în pantaloni!„

Zorile s-au prăvălit peste noi liniştite, cu franjuri de ceață peste creştetul Pindului. Aerul aparent răcoros s-a dovedit a fi o capcană pentru că în scurt timp am abandonat jacheta. Părintele Andrei era foarte mulţumit: O să avem vreme bună!

Drumul prin Kastraki, este îngust şi permanent am impresia că nu pot trece maşinile care vin din sens invers. Ne îndreptăm spre Aghia Stefanou cea mai accesibilă ca drum. Ajungem repede în vârf, cu un sfert de oră înainte de deschiderea porţilor. Dincolo de balustradă, până hăt departe, în vale, asemenea unor cutii de chibrituri, aşezările localnicilor. Mă simţeam de parcă mă jucam cu un glob de sticlă pe care urma să-l rostogolesc dincolo de orizont. Mi-amintesc ce reacţie avusesem cu o zi în urmă când am auzit că vom urca acolo, iar acum că sunt aici…e ca şi cum jocul cu proporţiile este o condiţie sine qua non pentru cunoaşterea realităţii.

Agia Stefanou, deşi ridicată pe vârf de munte are o suprafaţă de 7500 mp. Piatra a fost adusă aici cu acei scripeţi originali pe care i-am văzut în filme, plase gigantice din cânepă vârtos toarsă. Inscripţia de deasupra uşii de la intrare menţionează că viază acolo din anul 1192.

La începutul secolului al 14-a mânăstirea era chinovie după cum atestă documentele vremii. Andronikos Paleologos a fost găzduit în mănăstire la 1333. Dăruind lăcaşul cu bunuri de preţ, acesta a început să fie numit bazilică.

Vornicul Dragoman, nepotul regelui ungro-vlah Ioan Vladislav, a dăruit mânăstirii capul mumificat al Sf.Haralambie sau Agios Haralambos, biserica din interiorul aşezământului fiindu-i dedicată. Interesant este că deşi la 1888 aici se nevoiau 31 de călugări, în 1960 era aproape pustie ca în 1961 să fie preluată de femei şi astăzi este în floritoare, curată, administrată şi gospodărită cu grijă.

Primesc o fusta din stambă pe care o trag peste pantaloni. Vezi că nu ai voie în pantaloni, îmi dă peste nas maică-mea. Doar nu plecam cu dulapul după mine, replic prea puţin convinsă. Bănuiam că în mânăstiri femeile nu au voie în pantaloni şi iată cum s-a confirmat. Frescele vechi poartă urmele istoriei zbuciumate, loviturile turcilor neputând anula frumuseţea, dar mai ales credinţa întru Cristos.

Când credința devine măsurabilă - 215 trepte

Biserica în stil bizantin este mică, moaştele Sf. Haralambie fiind imediat în stânga altarului, lângă scaunul arhieresc. Nu avem voie să facem fotografii dar după ce spun o rugăciune, nu rezist tentaţiei.

La ieşire, m-am distrat copios cu grupul de japonezi, mici şi filiformi care se chinuiau să adapteze fustele de stambă înfăşurându-le în jurul lor de câteva ori. Chiar şi bărbaţii. Da’ pentru că nu-şi dau seama care este bărbat care este femeie, îl aud în spatele meu, mucalit pe părintele Marcel Veşteman. Izbucnesc în râs şi o tulesc afară. Nu de alta dar trebuie să mă înarmez cu răbdare pentru că aveam să urcăm la Marea Meteoră sau Mânăstirea Schimbării de la Faţă, unde aveam de urcat nu mai puţin de 215 trepte.

Autocarul urcă o pantă atât de abruptă încât ai impresia că urmeze să decoleze. Motorul este turat la maxim şi numai ce îl auzim pe părintele Andrei: Staţi că vom mai urca drumuri din acestea, la Megaspileo şi la Kathoxenia. Şi până unde urcăm aşa, constat nemulţumită că am limbariţă. Până în poartă la Marea Meteoră. Este foarte cald dar acum parcă este caniculă. Transpiraţia curge din abundenţă. Surpriza este că în faţa mânăstirii găsim un adevărat talcioc şi iar am reacţia aia ciudată cum de pot unii să facă bani din orice numai la noi se bulibăşeşte totul. Stânca pe care este construită Marea Meteoră este situată în extremitatea vestică a pădurii de pietre de la Meteora.

Lăcaşul este situat la 415 m înălţime de la albia râului Pinios şi are o suprafaţă de aproximativ 50.000 mp. Urcuşul se face în zigzag, se coboară circa 80 de trepte, se trece culoarul care leagă intrarea de stânca propriu zisă – şi aici apuc să văd cum pe o suprafaţă de aproximativ 5 mp, în terase, este o mică livadă cu viţă de vie, apoi se începe urcuşul celorlalte 135 de treptate. Se urcă chiar prin câteva mini-tuneluri. Imediat în faţă, cum urci, este turnul vechi cu scripetele şi o plasă se leagănă uşor. Cu ea se duceau proviziile, iar astăzi este folosită pentru a aduce în mănăstire pelerinii vârstnici. La M-rea Roussanu şi Sf. Varlaam ne-am dus pe jos. La prima aveam să urcăm 115 trepte iar la cea de-a doua 195. Dar merită efortul. Pur si simplu ai senzaţia că domini uriaşii de piatră adormiţi, pe umerii cărora mâna omului şi-a zidit Credinţa. Abia în autocar realizez ce traseu s-a parcurs.

Credința durată pe durere

La Roussanu am ascultat atentă povestea Sf. Varvara priveghindu-i moaştele. Prima asociere care mi-a venit în minte a fost că este patroana minerilor şi m-am şi văzut în mijlocul mulţimii din Valea Jiului, atunci când Miron Cozma reuşise să aducă la Petroşani, la negocieri aproape toţi minerii din Vale. Era în 1993.

Povestea Sf. Varavara este însă una tragică. Fiica unui general roman, era atât de frumoasă, încât tatăl ei de teamă să nu fie răpită a poruncit să se construiască un turn cu două fereste, în care să o închidă. Varvara însă la rugat pe constructor să facă trei ferestre. Mirat tătal ei a întrebat de ce i-a călcat porunca, iar Varvara i-a replicat că dacă tot era închisă să îi intre lumina prin cele 3 ferestre să o lumineze aşa cum lumina Sf. Treime şi în acest fel s-a desconspirat că era adepta creştinismului.

Târând-o de păr, generalul a adus-o în faţa împăratului. Acesta a încercat cu vorbă bună să o înduplece dar replica Varvarei care a traversat şi Timpul a fost: mai de grabă înmoi diamantul decât să clinteşti credinţa mea. A fost torturată, plimbată goală prin oraş, violată, i s-au tăiat sânii şi pentru a-i curmat chinul, tatăl iei i-a tăiat gâtul. Se spune că pe drumul de întorcere, generalul a fost trăsnit. Cutremurător. Dumnezezule, cu cât sânge şi cu cât martiriu s-a impus creştinismul.

Sentimentul pe care îl încerci intrând în aceste mânăstiri este unul amestecat, de credinţă şi de evlavie. Înăuntru toate sunt limpezi şi pioase. Icoane, iconostase, fresce inspirate din ciclul dogmatic, istoric şi liturgic al Bisericii noastre. Chipurile ascetice, hieratice se oglindesc pe pereţii alăturaţi, în jocul luminii tremurânde al lumânărilor încât parcă aştepţi să spună ceva. Dumnezeu este lângă tine, înlăuntrul tău şi comunici cu El tainic. Te regăseşti pe tine însuţi.