Evvia - locul unde apele îşi schimbă zilnic cursul

Plecăm din Atena cu noaptea in cap. Lumina zilei apărea ca o respirare roşietică pe deasupra blocurilor iar umbra soarelui se estompa în bura argintie a orizontului, semn că şi astăzi va fi o zi călduroasă. Am început să obosim, tot mai mulţi dintre noi vorbesc despre casă, au devenit apatici în ideea că timpul trece…Adevărul este că pentru un pelerinaj trebuie să ai suflu. Periplul nostru se apropie de final. Astăzi vom trece în Evvia şi înapoi, pe continent, la Kathoxenia, unde se află Brâul Maicii Domnului iar mâine dimineaţă, ne vom lua rămas bun de la Elada.

 

Haideţi, până ajungem la Chalkida să vă mai spun o povestioară care mie mi se pare extraordinară vis a vis de suferinţă, părintele Andrei, părintele Vesteman şi părintele Popa, fac totul ca să ne ridice moralul şi să uităm de oboseala. Un părinte călugăr zăcea pe patul de suferinţă. O boală cumplită îi chinuia mădularele şi se cam săturase de suferinţă deşi era îngrijit atent de fraţii săi întru Credinţă. La un moment dat a început să se roage lui Dumnezeu, să facă ceva cu el, ori să îl ia ori să îl însănătoşească. Şi astfel într-o noapte, chilia sa s-a luminat şi un Înger al Domnului a apărut lângă patul său: M-a trimis Domnul Dumnezeu. Va trebui să te hotărăşti să mai suferi un an sau să stai 3 ore în iad. Dar să te gândeşti bine înainte de a alege. Călugărul şi-a spus decât să mai sufăr un an mai bine stau 3 ore în iad. Zis şi făcut. Îngerul l-a dus în iad. Numai că ce era acolo e greu de descris, dogoare, gemete, icneli, suferinţăăăă…Călugărul a început să se nevoiască şi el, doar singur alesese. Şi când a crezut el că a trecut, aşa, un mileniu de suferinţă, s-a pomenit cu Ingerul Domnului alături: Cum e? Ooo, ce bine că ai venit că nu mai pot de atâta suferinţă, mă doare sufletul. Deja, păru Îngerul mirat, păi abia a trecut o oră!

Paradisul mâncării

Relieful un pic mai domol, face să se mi aşeze puţin mâncarea în noi. Trecem printr-o zonă în care acum se spintecă muntele pentru a se construi noi şosele. Şi pentru că am pomenit de mâncare cred că nu ar strica să spun câteva cuvinte despre tradiţiile culinare ale grecilor. Logic că pentru a gusta din tradiţionalele preparate greceşti trebuie să găseşti mai întâi o tavernă. Odată găsită, te aşezi la masă şi un ospătar care se respect, cu şorţul înfăşurat de câteva ori în jurul şalele sare să-ţi prezinte meniul zilei dacă nu cumva este meniul este scris pe tabla de la intrare. Dacă vrei să mergi la inima grecului nu trebuie să faci altceva decât să comanzi ceva de mâncare. Reflexul luxului şi excesului alimentar de altă dată se regăseşte la ei exact cum şi la noi se regăseşte reflexul foamei deşi nu a murit nimeni de foame, prin multitudinea de super şi hipermarketuri care a invadat piaţa românească.    

Orice masă începe cu un mezedakia, mici gustări care să deschidă apetitul pentru ceea ce urmează – tzatziki, celebra salată de iarut cu usturoi şi cu castraveţi muraţi, taramosalata – amestec de icre roşii cu dovlecel sau ardei verzi la grătar, ori tyropitakia – crochete din brânză de capră cu dovlecei daţi prin făină şi puşi la grătar în foi de mentă, legume la grătar ş.a. Poate fi şi o salată cum este populara Horiatiki sau salata grecească cum o ştim noi.

Ca fel principal, cereţi musaca, souvlaki mai ales cel cu orez şi legume este foarte gustos, dolmades sau mâncare de varză aromată cu cimbru şi cu busuioc ori optaţi pentru soutzoukakia - chifteluţe mărunte în sos de tomate, foarte picante.

Secialităţi  foarte îndrăgite sunt kokoretsi ori gardoumpa, adică ficat şi rinichi de miel în sos picant, cu dafin, cimbru şi mentă, dar şi palidakia – costiţe de miel la tavă ori la grătar.

Foarte populare sunt micile taverne de pe malul mării unde turiştii pot mânca peşte – barbuni, guvizi, calcan, plătică roşie dar şi caracatiţă, raci, homari, creveţi şi fructe de mare.

O masă grecească nu este masă dacă nu se consumă măcar un pahar de vin, musai grecesc. La mare trecere este retzina, vin care îşi trage numele de la răşina care se pune în must atunci când acesta începe să fermenteze. Vreau să vă spun că acest vin este multimilenar, el se prepara în Elada încă din secolele 6 – 5 a.Ch.

Acolo unde apele îşi schimbă zilnic cursul

Trecem în Evvia, a doua insulă ca mărime după Creta, din Grecia, pe podul de la Chalkida. Tradiţia spune că primul pod spre Evvia a fost construit încă din  secolul al 6-lea a. Ch.

Aici se petrece unul dintre cele mai stranii fenomene fizice. De două ori pe zi, cursul apelor se schimbă: dimineaţa de la est la vest iar după amiaza de la vest la est. Explicaţia pare simplă, datorită fluxului şi refluxului. O legendă spune că Aristotel s-ar fi aruncat de pe stânci pentru că nu a putut pricepe de ce apa îşi schimbă cursul peste zi.

Evvia mai este numită şi Ţara Răşinii, suprafaţa de circa 260 kmp este aproape în întregime împădurită. Am găsit o insulă în plină inflorescenţă de un verde crud care ne taie respiraţia. Coniferele par la ele acasă, mici poieniţe împestriţate cu floarea pustiului, maci, coada şoricelului, ochiul boului, sunătoare, o floră spontană atât de variată nu am văzut decât în Tibet, adăpostesc puzderie de stupi care de altfel sunt risipiţi peste tot în Evvia. Miresmele dulcege de floarea pustiei atrag roiurile de albine, în valuri.

Mirosul de brad şi de răşină este puternic. Sunt puţin uimită. Aproape fiecare copac are câte o pungă înfăşurată în jurul trunchiului. De ce sunt puse pungile acolo? Părintele Andrei vine spre noi. Adună răşina. Crestează scoarţa copacului, pun o pungă şi când aceasta se umple, se schimbă cu alta. Clatin capul: Şi ce fac cu atâta răşină? O parte este folosită la fabricarea tămâiei, iar alta se pune în must când se face retsina. Drumul  îngust şerpuieşte prin verdeaţa cotropitoare. Mergem spre Nea Prokopi, la moaştele Sf. Ioan Rusul.

Împărtăşania din…măr

Sf Ioan Rusul s-a născut în jurul anului 1690, în sudul Rusiei din părinţi săraci dar cufrica lui Dumnezeu. Destul de devreme a fost chemat să-şi facă serviciul militar în armata ţarului Petru I unde a început prin a fi simplu soldat. În timpul războiului ruso-turc, a fost luat prizonier şi s-a nimerit să fie dat tocmai paşei, comandantul cavaleriei turce care l-a dus în Prokopi, foarte aroape de Caesarea în Asia Mică.

Cum se întâmpla în cazul soldaţilor creştini capturaţi şi Ioan a fost ameninţat şi torturat doar, doar se va converti la islam. Numai că nu a fost aşa. Şi faptul că nu renunţa la credinţa sa a făcut să fie batjocorit şi suspus la tratamente inumane pe care le-a îndurat cu seninătate. Nimic nu l-a făcut pe Ioan să renunţe la credinţa lui. De fiecare dată se retrăgea în colţişorul pe care şi-l găsise în grajd, şi acolo se ruga şi postea, nevoindu-se în credinţă. Duminica se ducea la singura biserică creştină din Evvia  care se afla la peste 20 km de Prokopi, iar sâmbăta şi duminica se împărtăşea.

Cum comandantul turc prospera pe zi ce trecea, a înţeles că toate acestea i se trag de la sluga sa Ioan, mai ales că oamenii locului începuseră să vorbească despre minunile pe care făcea.

Apropiindu-i-se sfârşitul, Ioan l-a înştiinţat pe duhovnicul său iar acesta i-a adus împărtăşania de pe urmă într-un măr pe care îl scobise. Şi a fost împărtăşit acolo, în grajd. Robia şi patimile sale au luat sfârşit. Preoţii şi creştinii mai de vază din Procopi au luat trupul sfântului cu învoirea turcilor. Cu emoţie şi cu lacrimi de adâncă cucernicie şi evlavie, cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat de creştini, turci şi armeni asemeni unui stăpân.

Mireasma ospeţiei

Însă nici după moarte Sf. Ioan un a avut linişte. Moaştele sale au fost aruncate de turci în foc, dar trupul sfântului nu a ars ceea ce a întărit şi mai mult convingerea credincioşilor asupra sfinţeniei sale. Iar el face şi astăzi minuni.

Ajungem destul de uşor în Nea Prokopi. Puţine maşini şi mai puţini oameni. Cerul atât cât se vede, începe să adăpostească nori gri, grei şi parcă furioşi. Adie vântul printre brazi aducând asupra noastră miresmele tari ale înaltului dar şi un parfum care nu este al naturii, ceva dulceag, ameţitor. Mă uit la maică-mea şi ea la mine. Simţi? Confirm doar din cap. Sfântul ne primea în ospeţie.

În această atmosferă ce împrumutase ara divinului din fiecare, un cuplu de rromi bulgari îşi botezau copiii. Am rămas mult timp lîngă moaştele pe care mi le-am dorit cel mai mult să le ating atunci când am pornit în acest pelerinaj.

Mă uit la trupuşorul sfântului care îşi doarme somnul de veci într-o raclă de sticlă. Nu pare să aibă mai mult de 1,5 m şi mă cutremur la gândul câte a putut suporta dar nu a abdicat în faţa credinţei iar mulţi dintre noi cum dăm de prima problemă, abandonăm lupta şi fugim. Trebuie să fi fost slăbuţ şi firav şi totuşi de câtă tărie interioară a dat dovadă. Pe faţă are o mască de aur care reproduce trăsăturile din vremea când era în viaţă şi seamănă cu tânărul din icoana care străjuie racla.

M-am rupt greu de Biserica Sf. Ioan Rusu din Nea Prokopi ca să-mi reiau drumul.

Brâul Maicii Domnului pornea către România

Bună bucată din drum am fost urmărită de imagine sfântului.  În mintea mea se amalgamau amintirile proprii dar şi mărturiile celor care au simţit miracolul pe pielea lor. Nu vedeam decât un om cu trup de copil care binecuvânta pe toată lumea. Abia la Agios Combos când am urcat pe ferry-boat m-am mai desprins de ceea ce mă impresionase atât de profund.

Mergeam la Mânăstirea Kathoxenia unde se află o părticică din Brâul Maicii Domnului, (Brâul se găseşte la Mânăstirea Vatopedou din Muntele Athos). Sunt ultimele serpentine pe care le vom mai parcurge, pentru că mâine o luăm spre casă.

Se spune că cinstitul Brâu a fost ţesut de însăşi Maica Domnului, care apoi l-a şi dăruit Apostolului Toma. Până în secolul al IV-lea, acesta s-a păstrat la Ierusalim, apoi a fost dus în Capadocia. Împăratul Teodosie cel Mare l-a readus în Ierusalim, după ce Arcadie, fiul său a fost salvat de la înec în mod miraculos de Maica Domnului. Începând cu anul 458 a fost depus la biserica din Vlaherne, biserica vlahilor. Din biserica Vlaherne, brâul a fost dus la biserica Sfinta Sofia din Constantinopol. După ce împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a fost vindecată prin puterea Brâului, l-a cusut cu fir de aur, formă în care se păstreaza şi astăzi. Timp de secole, Brâul a fost păstrat în Constantinopol, după care trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian, l-au luat pentru a fi dăruit Mânăstirii Vatopedou din Muntele Athos. Alte surse spun că Brâul a fost dăruit Mânăstirii Vatopedou de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino care, mai târziu, s-a şi călugărit la această mânăstire. Din cele trei fragmente ale Brâului, o parte a rămas la Vatopedou, în timp ce celelalte doua au fost dăruite, în anul 1522, Mânăstirii Kathoxenia.

Biserica este mică, construită pe vârful unui deal mai înalt şi are majoritatea icoanelor executate în mozaic, ceea ce îmi aminteşte de Madaba, o localitate iordaniană unde există singura biserică creştină din regiune, de rit grec, ale cărei icoane sunt din mozaic şi unde se află şi cea mai veche hartă din lume, bineînţeles tot în mozaic.

Brâul, mărturie a existenţei nu doar a Maicii Domnului ci a însăşi naşterii creştinismului este într-o ferecătură de argint, darul lui Arcadie, împodobită cu toate giuvaerele lumii de la diamante, la rubine, agate, smaralde ş.a. Privindu-l ai sentimentul că timpul s-a oprit în loc iar atingându-l, într-o străfulgerare a memoriei, să revezi toată istoria însângerată a ceea ce a fost şi este creştinismul.

Bilanţul unui vis

Aici se încheie pelerinajul nostru din săptămâna luminată. Niciodată nu m-am gândit că voi vedea pe parcursul a şase zile atâtea moaşte câte am văzut în Grecia. De altfel, Grecia este ţara în care se află mare parte a acestui tezaur creştin-ortodox.

Nu ştiu de ce am senzaţia că am parcurs o viaţă de om, sau poate oboseala începe să îşi spună cuvântul. Pentru mine, pelerinajul îşi atinsese scopul în Nea Prokopi la moaştele Sf.Ioan Rusu, iar faptul că am atins Brâul Maicii Domnului a fost încununarea unor experienţe ale extazului vis-a-vis de mistic dar şi de propria-mi credinţă. Drumul către casă nu mai era decât o chestiune de timp.

- Sfârşit -