Stelian Tănase este o personalitate de referință a societății civile românești. Este scriitor (are peste 30 de volume publicate), istoric, politolog, publicist, scenarist și regizor. În octombrie 2014, a primit din partea Casei Regale a României, decorația ”Ordinul Coroana României”, în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 93-a anivesări a Regelui Mihai I al României. Stelian Tănase a avut amabilitatea de a ne vorbi, într-un interviu, despre cel mai nou roman al său, ”Sunt un copil al Războiului Rece”, publicat recent.

Informațiabucuresti.ro: - Domnule Stelian Tănase, sunteți ”Un copil al războiului rece”, așa cum se intitulează și ultima dumneavoastră carte, apărută, ca un făcut, în plină Stare de Urgență. Cum a fost primită cartea pe piața românească?

Stelian Tănase: - În înțelegere cu Editura Corint, am hotărât să scot cartea în timpul pandemiei. Puteam să mai așteptăm câteva luni, un an, nu conta! Au fost două motive să ieșim în aprilie, în plină criză de coronavirus. Primul motiv a fost acela că România trăiește într-o pandemie nesfârșită, de la sfârșitul anilor 40, până azi. Regimul comunist și războiul rece sunt fenomene foarte asemănătoare cu pandemia, cu lumea lui Orwell, dacă vreți. Tranziția, la fel. Ce povestesc în carte este exact această experiență.  M-am gândit că vom avea un cititor avizat, care a trecut prin aceleași experiențe. Avem ce împărtăși. Al doilea motiv a pornit de la o întrebare de-a mea: ce se întâmplă cu o carte, atunci când librăriile sunt închise? Situație absurdă. Așa a apărut cartea. Date fiind condițiile excepționale de apariție (carantina, stare de urgență, izolare, restricții), ”Sunt un copil al Razboiului Rece” este un succes, are cititori, se vinde bine și cererea, din câte observ, nu scade. Dimpotrivă. 

- Romanul dumneavoastră autobiografic surprinde, cronologic, perioada copilăriei, din anii 1950 și se încheie cu ”acel decembrie miraculos”, momentul revoluției române. Este o carte document, de o sinceritate dezarmantă. E o carte ”trăită”, despre vremuri de care astăzi se știu destul de puține lucruri. Lumea vrea să uite, să trăiască în prezent, să sfâșie cât mai mult clipa. Cât de important este să nu uităm, iar generațiile tinere să cunoască cum și-a pus amprenta istoria asupra vieților noastre?

- Sunt împărțit. Uneori, cred că uitarea este cea mai bună metodă de a supraviețui ghinionului de a ne fi născut. Uitarea te face  liber, de ce nu!? Alteori, cred că, dacă ștergem trecutul, devenim idioți. Nu ai identitate decât în funcție de trecut. El te definește, nimic altceva.  

”Dacă nu ești sincer ce rost are să mai scrii o carte de amintiri?”

- Ați scris greu această carte, care v-a răscolit amintirile din copilărie, adolescență, maturitate, ”consemnarea la domiciliu”, trădarea celui mai bun prieten din facultate, sursa ”V. Cristescu”? Cum a fost facerea ei?

- Da, a fost o perioadă dificilă, pentru că miza cărții a fost sinceritatea. Dacă nu ești sincer ce rost are să mai scrii o carte de amintiri, ce sens are să te întorci spre trecut și să te chinui să evoci oameni și situații?  Ar fi un nonsens. O asemenea carte, paradoxal, se scrie pentru autor, nu pentru cititori. Trebuie să te uiți în oglindă și să te regăsești acolo, intact. Dacă nu ai chef, mai bine scrii un roman, ficțiune, unde adevărul este neglijabil. Revenind la întrebarea dvs., da, am scris-o  greu, unele scene mi-au  apărut în minte spontan, altele le-am căutat prin dulapuri. Așa am aflat, scriind “Sunt un copil al Razboiului Rece“, că memoria nu este o bibliotecă bine ordonată, cu cărțile alfabetic, puse la cotor. Dimpotrivă, e un haos, are hachițe. Nu ea este la dispoziția noastră, ci invers. Noi suntem la cheremul ei. E capricioasă, face cu tine ce vrea, când vrea. E nesupusă, nu aplică nicio regulă.  

”Am întâlnit femei excepționale, am avut noroc. Le sunt foarte dator”

Vorbiți, în roman, despre vremurile de foamete, de lipsuri materiale, de îngrădirea libertăților. ”Trăiam într-o stare de continuă foame. Atunci am învățat că suntem dependenți de stomac”. (...) M-a frapat însă, o afirmație puternică, lucidă a dumneavoastră: ”Îți rămânea sexul pentru a supraviețui. Sexul devenise un refugiu obligatoriu în fața dictaturii”. Cât de mult v-a salvat această latură erotică a vieții, în comunism?

A fost un capitol decisiv la tinerețe și maturitate. Mi-au plăcut femeile. Se pare că a fost o atracție reciprocă. Sper că nu sunt prea arogant dacă spun asta. E doar un omagiu modest. Am scris puțin despre femeile mele, din păcate. Am încercat să scriu  romanele “Maestro”, “Partida de vânătoare”, “Marele incendiator’”, apărute în ultimii zece ani, centrate  pe personaje feminine. Am ținut să mă revanșez. Am întâlnit femei excepționale, am avut noroc. Le sunt foarte dator, m-au învățat foarte multe despre viață si moarte, despre naștere, Facerea Lumii și Dumnezeu. Lucrurile  astea nu le afli decât de la femei deosebite. Am întâlnit și opusul lor, normal, dar despre ele nu merită să amintesc nimic.    

”Scrisul m-a salvat de multe dintre bolile secolului”

- Mărturisiți, în carte, că vă era groază că aveți în casă, în pereți, microfoane montate de securitate. ”Devenisem cvasiparanoic”, spuneți. Toți din generația voastră, dar și cea care v-a urmat, au/am trăit, mai mult sau mai puțin, în această cvasiparanoia. Care a fost salvarea dumneavoastră? Dar a acestui popor, catalogat printr-un proverb celebru: ”mămăliga nu explodează”?

- Fiecare a avut metoda lui de a supraviețui. Am avut microfoane în apartament, montate de Securitate, în 1983. Au fost dezactivate în ianuarie 1990, ca și înregistrarea convorbirilor telefonice – tot atunci a încetat. Ulterior, a fost reluată în diverse intervale, tot de Servicii. Metoda de a mă salva a fost scrisul. Scrisul m-a salvat de multe dintre bolile secolului. Unora, scrisul le ia mințile și ajung la balamuc. Pe mine, dimpotrivă, scrisul mă echilibrează și îmi dă forța de a rezista presiunii și angoaselor. Mă ajută să am răbdare, să rezist. Cum îmi zicea mama, când îmi ere greu: “Rabdă! Nu ai ce face!“ Și rabd... Este lecția esențială, pe care mi-a transmis-o. NU o uit niciodată!  

”Nu cred că ne putem salva. Dar eu fac pronosticuri proaste, așa că, să nu vă luați după mine”

- În romanul dumneavoastră deosebit de realist, apare la un moment dat, o frază, parcă scăpată dintr-un subconștient, colectiv sau nu: ”Nu boala și vârsta ne ucid. Mai întâi, ne doboară melancolia. Abia după ce-și face efectul ei devastator vine moartea să-ți închidă ochii, când deja nu mai vezi cu ei”. Cât de mult și-a pus melancolia amprenta asupra prozatorului Stelian Tănase? Și cum i-a făcut față?

- Prima mea carte, apărută în1982, se intitula”Luxul melancoliei”. Toate cărțile mele (vreo 30 la număr) ar trebui să poarte, ca titlu generic, “Luxul melancoliei”. Despre asta este vorba, în esență, în fiecare dintre romanele pe care le-am scris. Dar și în cărțile de nonfiction, tot despre melancolie este vorba. Am stat 20 de ani în arhive, să cercetez documente, fascinat de trecut. Era o piesă, ”Look back in anger” de John Osbone. Excepțional titlu: ”Privește înapoi, cu mânie”. Scriu mereu despre melancolie și ravagiile ei. Dacă te lași prins de ea ești terminat. Scriam, în prima mea carte: “Melancolia este ca râia, dacă te scarpini se întinde.” Eram mai realist în acele vremuri. Dacă nu e așa, de ce am scris “Sunt un copil al Războiului Rece”? Ca să îmi risc liniștea sufletească?   

- Aveți, în roman, o afirmație foarte interesantă, făcând trimitere la Ecleziastul (”O, deșertăciune a deșertăciunilor. Totul este deșertăciune”), care m-a pus pe gânduri. Spuneți că ”pentru lumea românească, zădărnicia este un sentiment definitoriu și vine mai ales din conștiința lipsei universalității”. Acesta să fie oare, complexul românesc și, implicit, cel al literaturii române?

Da, așa cred. Este una dintre bolile de care suferim, dar cea esențială. Este umbra fiecăruia dintre noi.   

- După dumneavoastră, care ar fi soluția pentru o salvare individuală, dar și colectivă, a acestui neam?

- Nu am nicio idee, nu sunt profet. Nu cred că ne putem salva. Dar eu fac pronosticuri proaste, așa că, să nu vă luați după mine. Sunt bătrân și prost.